Vulcanul si Pisicile din Martinique

Acestea vor fi amintirile mele din aceasta micuta insula din Caraibe. Imi voi aminti mai ales de Johnny, pisicul in frac, care dormea pe frigider in balconul nostru, care era si bucatarie. Numele i l-am dat eu. Johnny era al nimanui si al resortului in care am stat. Era prieten bun cu Smoală, un alt pisicuţ firav, cu blăniţa taciune si urechiusa dreapta ciobita, probabil intr-o incaierare cu alti fârtaţi.

Stateam la parter si ii vedeam umbland timizi prin fata balcoanelor, sau ghemuiti sub tufele de bougainvilleas, cu privirile atintite asupra mea, cand ieseam pe balcon. Cerseau tacut nu neaparat mancare, ci atentie si o mica mangaiere, daca se putea. Le-am cumparat de la o alimentara din Le Diamant o punga mare de bobite de mancare pentru pisici, din care au mancat toata saptamana cat am stat acolo. Dar ei vroiau afectiune. Cand au simtit bunavointa din balconul nostru, fara prea multe vorbe si-au facut culcus acolo. Ajunsesera sa doarma noaptea patru in balcon, 3 pe scaune si Johnny pe frigider. Erau cuminti si aproape umili, ca niste copii orfani ce cauta mangaiere.

Johnny si Smoală au aparut primii. Cand le imprastiam bobitele, mancau impreuna, capsor langa capsor, apropiati afectuos unul de altul. Isi frecau des trupurile, intr-o imbratisare tandra, si nu se certau niciodata. Apoi a aparut nesigur si Năsuc, un pisicut cu nasul tărcat, de parca cineva i l-ar fi pictat cu pensula de jur imprejur. S-a apropiat ezitant de gramada cu bobite, la care erau deja asezati la masa Johnny si Smoală. Dar Johnny si Smoală fiind niste pisicuti atat de buni, i-au facut loc si lui.

Privelistea de pe balcon era superba. La doar cativa pasi marea respira linistita, Stanca Diamant se profila in mijlocul ei, in departare, iar in dreapta, conturul ondulat al muntelui Morne Larcher dadea impresia unei femei cu par lung, tolanita pe spate, cu picioarele in valuri.

Resortul se afla la 10 minute cu masina de localitatea Le Diamant, si nu departe de mici plaje imprastiate ici colo. Anse d’Arlet, Anse Noir si Anse Dufour. Pe Anse Dufour, unde am ajuns intr-o zi umeda, in care a plouat mai toata ziua, m-au devorat sand flies, musculite de nisip, pe care nici nu le vezi de mici ce sunt, dar care isi fac din plin simtita prezenta. M-am intors acasa cu niste bube de toata frumusetea, parca as fi avut pojar. Le-am colectat de peste tot in Martinique, nu numai de pe Anse Dufour, caci saptamana a fost destul de ploioasa si tantarii si musculitele de nisip s-au trezit la viata. Pe de alta parte, si daca ar fi existat un singur tantar pe insula, sigur isi gasea drumul pana la mine.

Paul Gaugain a trait cateva luni in Martinique si i-a pictat plajele si muntii. Peisajul din Martinique e cu adevarat plin de culoare, si cum am fost acolo chiar la terminarea sezonului ploios, natura era luxurianta si de un verde orbitor. As putea spune ca insula poarta vesminte din tesatura madras, cu origine din Madras, India, ca astea ii sunt culorile. Portocaliu, rosu aprins, galben si albastru azur.

Toate dughenele si marketurile sunt pline de textile madras. Intr-o dupa-amiaza, neavand altceva de facut, am intrat in marea piata din Le Diamant. O hala uriasa si intunecata, in care localnici vindeau fructe, legume, condimente, haine si obiecte artizanale. Mi s-au lipit ochii de o fusta neagra, cu accente madras, care atarna singura pe un umeras. Am evaluat-o ochiometric si am pus mana pe ea, hotarata sa o cumpar fara sa o probez. “Te pot ajuta cu ceva?”, aud langa mine. Era o femeie tanara, vanzatoarea sectiunii respective. “Da, multumesc. Vreau sa cumpar fusta asta.” “Nu se poate, e inchis.” “???” “S-a inchis casa, vino maine.” Ma uit nedumerita la ceas, era patru fara 5 minute. “Nu pot sa vin maine, maine plec acasa. Cat costa, iti pot plati cash, pe loc.” “46 de euro. Stai sa intreb.”  Revine si spune: “Nu se poate, casa e inchisa. Vino maine.” Am ramas cu gura cascata, “bouche bée”, cum zic francezii. Asta nu vrea sa ii cumpar marfa, eram uluita de ce se intampla. Se apropie de noi o alta localnica trupesa, cu mers lenes si plictisit. Vanzatoarea sefa. Ii zic: “Am cash la mine, platesc fusta pe loc.” Ma evalueaza cateva clipe, nesigura daca sa se indure. “OK”, zice. “Hai dupa mine.” Ajungem la casa, o cutie de metal cu capac, pe care vanzatoarea sefa il ridica sa puna banii inauntru. Aia era casa. Cand capacul era lasat, casa era inchisa. Ca sa fie casa deschisa, trebuia sa ridici capacul.

Am iesit din hala razand. Astia sunt francezii, cu pene in fund, chiar si in Martinique. Sau mai ales in Martinique. Falosi, si foarte usor iritabili. La cele cateva restaurante pe care le-am incercat in Le Diamant, nu foarte grozave, lucrau fete tinere venite din Franta. Erau dragute si foarte prietenoase, o exceptie de la regula. Ma gandeam ce poveste or fi avand fiecare, sa plece din Franta sa locuiasca pe o insula in Caraibe. Popasul lor aici era cu siguranta unul temporar in aventura vietii lor.

Soselele surprinzator de bune iti permiteau sa strabati insula de la un capat la altul in cateva ore. Saptamana pe care am petrecut-o acolo fusese din start dedicata soarelui si relaxarii, dar am ramas cu regretul ca nu am fost pregatiti sa urcam vestitul vulcan Montagne Pelée.

Montagne Pelée…a carui puternica eruptie in mai 1902 a ucis 29000 de oameni si a transformat in cenusa, in mai putin de un minut, orasul Saint-Pierre. Au supravietuit doar doi barbati, un pantofar ce locuia la marginea orasului, si un prizonier a carei celula din inchisoare l-a protejat de lava fierbinte.

Vulcanul nu doarme nici in prezent, e inca activ in maruntaiele lui. E acum un munte de 1397 de metri, acoperit de padure si verdeata. O atractie pentru amatorii de drumetii, ajunsi pe insula. In tenisii mei roz, si fara o jacheta serioasa de ploaie, nu aveam nicio sansa sa ma avant in drumetia respectiva, care numai drumetie nu era. Un urcus foarte abrupt si plin de noroi, in conditii precare de vreme, caci acum ploua si muntele era complet invaluit in ceata, acum se insenina si soarele te lovea cu putere in cap. Dar am vrut sa vad muntele de aproape, asa ca ne-am dus intr-o zi la baza lui, acolo de unde incepe cararea spre varf.

Parcarea era plina. De jos puteai distinge siluetele indepartate ale celor care plecasera spre varf. Altii se intorceau, plini de namol si udati de ploaie, dar veseli si binevoitori. I-am intrebat cum a fost, toti au zis ca nu au urcat decat pana la al doilea refugiu, caci una dintre carari e inchisa, si ca sa ajungi la varf trebuie sa inconjori intreaga caldera. Cumva m-am bucurat, ca sa am un motiv in plus ca nu m-am invrednicit la urcus. Ca eu sunt mereu obisnuita cu hei-rupul in vacante, ma simt vinovata sa stau cu burta in sus la soare si nici nu prea imi place. Insa in saptamana din Martinique exact asta am facut (cand nu ploua) si am citit doua carti, asa ca ceva tot am facut.

Peste tot in Martinique am vazut pisicuti ai nimanui. In restaurante, parcari, pe strazi. Am avut mereu in geanta o punga cu bobite pentru ei. Pe terasa a unui restaurant din Saint-Pierre, pisicutul localului a primit de la mine o masa copioasa cu peste si orez. Era atat de mic si pricajit, si cersea atat de politicos, ca mi s-a rupt inima de mila vazandu-l cum se aseza cuminte langa o masa si astepta sa fie observat. Nu-l observa nimeni, ceea ce era si bine si rau. Sigur ca personalul restaurantului stia de el, si m-am bucurat ca era tolerat si lasat sa se aciuiasca acolo. Catei ai strazii nu am vazut, ceea ce a fost un lucru foarte bun pentru mine. Nu as putea ramane indiferenta la suferinta lor, dar nici prea multe nu as fi putut face, decat sa imi fac sange rau si sa sufar de neputinta.

Se spune ca Joséphine de Beauharnais, prima sotie a lui Napoleon Bonaparte, s-ar fi nascut in Les Trois-Îlets, in Martinique. Ca s-a nascut aici sau in St Lucia, cum declara alte surse, nu se stie. Insa e documentat ca a crescut langa Les Trois-Îlets, in Domaine de la Pagerie, o plantatie de trestie de zahar, cafea si cacao, domeniu ce apartinea parintilor ei. Acum locul e transformat in muzeul copilariei Joséphinei Bonaparte, dar e si o evocare trista a unei parti sumbre a istoriei, cea a celor 200 de ani de sclavagism in aceasta colonie franceza.

In Martinique povestea sclavilor adusi din Africa ca mana de lucru pe plantatii e spusa in multe feluri. Dar cel mai tulburator este Memorialul Anse Cafard, ce reprezinta 15 statui de beton, situate pe malul marii, intr-o demna si emotionanta oda a tragediei. Cu umerii stransi si capetele plecate, statuile privesc in zare, acolo unde candva, o corabie ce aducea ilegal pe insula 40 de sclavi s-a scufundat in adancuri. Nu poti sa nu le simti tristetea si sa nu o iei apoi cu tine, cu intelegerea dureroasa a unui trecut sumbru al omenirii.

Memorial Anse Cafard

Acum Martinique e sub semnul soarelui, al plajelor albe si negre (cele negre au culoarea cenusii vulcanului), padurilor tropicale si al muntilor verzi, cu spinari ondulate, ce se profileaza in zari. Al vacantelor cu piele bronzata.

In ultima seara acolo, un apus de foc a inflacarat orizonturile. Cand am inchis usa in urma mea, a doua zi, m-am intristat intrebandu-ma ce o sa simta Johnny si Smoală cand nu o sa ma mai gaseasca de acum pe balcon.