Suedia, dincolo de Cercul Polar

Cand m-am intors din Abisko, Suedia, mica asezare situata la 195 de km nord de cercul arctic, prietenii m-au intrebat: “Si ce e acolo?” Le-am raspuns zambind: “Nimic.” Si pentru ca le-am vazut mirarea in priviri, am continuat: “Un nimic minunat.” Acelasi lucru o intrebasem si eu pe sora mea, Monica, cand mi-a propus sa facem impreuna aceasta calatorie. “Ce sa facem in Abisko?” “Sa vanam aurore boreale”, a sunat raspunsul.

Era ora pranzului, cand, la inceput de decembrie, am coborat din avion pe micul aeroport din Kiruna, la mai putin de doua ore distanta de zbor de Stockholm. Lumina deja disparea din aer, si acest lucru se intampla cu o repeziciune stranie. Ziua parca se scurgea in jos, prin crapaturile pamantului si o noapte de indigo ii lua locul. O noapte ce nu era noapte, ce se instaura peste o zi ce nu era zi. Afara era un frig abisal, ce imi jupuia pielea de pe mainile fara manusi, preocupate sa faca rapid cateva clicuri pe butonul aparatului de fotografiat. Doar cateva minute petrecute afara si fata iti amortea, piscata de ger.

In foarte mica gara inghetata a orasului, unde un singur tren mandru si lucios, cu locomotiva rosie, astepta nerabdator sa o ia la vale, am asteptat ore in sir un tren ce n-a mai venit nicicand. A venit insa un autocar mare in care ne-am ingramadit toti turistii sleiti de asteptare, bucurosi ca in sfarsit vom ajunge la destinatie.

Am calatorit in noapte. O noapte stranie, pe cerul careia, prin fereastra autocarului, vedeam brazdele fulgurante de lumina ale stelelor cazatoare alaturi de o luna mare si lucioasa.

In Abisko nu e aproape nimic. Localitatea are in jur de 100 de locuitori si cateva hoteluri si cabane pentru turisti. Parcul National Abisko, cu padurile lui boreale, fiorduri, canioane, cascade si lacuri limpezi, este un magnet pentru turistii din toata lumea. In timpul verii vii aici sa experimentezi soarele de la miezul noptii, in timpul iernii, in iarna polara, cauti pe cer aurore boreale. Abisko, fiind situat deasupra cercului polar, unde campul magnetic al pamantului, fiind mai slab, permite particulelor din exploziile solare sa patrunda in atmosfera, e un loc ideal pentru asemenea spectacol celest. Desigur, a asista la unul, implica si un pic de sansa.

Ne-am cazat intr-o cabana in care, pe parcursul unei saptamani, ne-am petrecut majoritatea timpului. Era pustiu in jur. Din cand in cand se azeau strigate de elan in noapte. Lupi nu erau, ursii dormeau. Ne aflam la capatul inghetat al pamantului. Doar noi trei fetele: eu, Monica si fetita mea, Stephanie. Vacanta aceasta a fost cadoul Monicai pentru cei 11 ani ai lui Stephanie, impliniti in decembrie. Desigur, un pretext.

Fara lumina zilei, suntem complet debusolati. In Abisko nu mai stiam cand e noapte sau zi. Stateam treze, citind pana spre dimineata, dupa care cadeam intr-un somn de plumb din care reuseam sa iesim doar pe la ora pranzului. Afara, o lumina laptoasa, lipsita de stralucire, reusea sa se mentina pana in jur de ora 2:00, dupa care se scurgea cu repeziciune, asa cum observasem in prima zi, lasand locul unui intuneric ca cerneala, ce se inchidea din ce in ce mai tare, pe masura ce ziua trecea. Era oarecum istovitor dar neobisnuit si imi placea linistea si inactivitatea cu care ne umpleam timpul. Citind, jucand jocuri in trei, gatind, povestind la o ceasca de ceai cald si aromat. Faceam zilnic cate o plimbare la receptia hotelului, o cladire ampla in care se afla un mic magazin cu cele trebuincioase, un restaurant, mai multe sali de activitati si o bliblioteca. De obicei, in hol era mereu adunat un grup de fotografi amatori, veniti aici, la capatul pamantului, pentru a prinde in imagini luminile nordului. Erau adunati in jurul unui barbat intre doua varste, profesorul lor in ale fotografiilor ceresti. Eu il numeam Vanzatorul de Iluzii, caci ii scotea pe toti in fiecare noapte, in frigul polar, vanzandu-le iluzia unor fotografii colorate. Nopti in sir, imbracati in costume intregi groase, ca ale exploratorilor Polului Nord, si incaltati cu cizme pe masura, (echipament care intra in pretul cursului de fotografie), ieseau plini de speranta cu trepiedele si aparatele de fotografiat in spate, sa se zgaiasca la cer pana le intepenea gatul, in speranta luminilor miraculoase.

Nu as putea spune ca nu ma interesau aurorele boreale, dar nu ma obsedau. Nevazandu-le niciodata, nu le duceam dorul, nu le simteam lipsa. In schimb, ma bucuram de experienta inedita de a ma afla in mijlocul taigalei inghetate, de a ma minuna de culoarea bizara a cerului ce nu era niciodata complet intunecat, ci plin de lumini albe, misterioase, si de stelele cazatoare ce plouau cu duiumul pe el, asa cum nu am mai vazut nicicand. De caldura cabanei, dupa ce ieseai in frigul crancen de afara, de paharul de vin seara, baut in restaurantul de la receptie. Si mai presus de orice, de timpul petrecut cu sora si fetita mea, departe de vietile noastre agitate si pline de nebuloasa. Pe mine si pe sora mea ne desparte un ocean, si iata ca aici, in pustiul Abisko-ului, am reconectat si ne-am apropiat ca niciodata. Cateodata e nevoie de o noapte polara la adapostul careia sa iti uiti grijile si pe care sa o traiesti ca si cand nu exista nimic altceva pe lume decat acest cer, niciodata complet intunecat, ci pictat cu lumini tainice. Caci esti departe de toate, la un capat de lume in care ploua cu stele cazatoare in fiecare noapte.

Intr-o dimineata de indigo, in care gerul se potolise si incepuse sa ninga cu fulgi albi si pufosi, am zburat toate trei pe intinderile albe intr-o sanie trasa de 12 caini vrednici. Stapana lor, o scandinava tanara si trupesa, ne-a invatat cum sa inhamam cainii la sanie. Fiecare caine isi are locul lui prestabilit si e legat in pereche cu altul, mai in fata sau mai la coada, in functie de abilitatile lui. Trudy, o femela husky superba, cu ochi de un albastru patrunzator, fiind cea mai energica si cu calitati de leader era capul de coloana. Perechea ei era husky-ul Galahad. Urmau apoi Mixa si Myrra, Baloo si Chamook, Froste si Lady, Isolde si Ronja (mama si puiul ei).

La coada erau Freke si Mumin, si acestia fiind cei mai din urma si putandu-i observa mai bine asa cum stateam noi pe sanie, am inteles de ce ocupasera aceasta pozitie mai putin onorabila. Dar isi aveau si ei, fara indoiala, rolul lor. Bietii catelusi, mai mititei decat ceilalti, de-abia puteau tine pasul cu ceilalti, iar stapana lor, cocotata in picioare in spatele sanii pe care o manuia hotarat, mereu ii indemna, cu un glas ce devenea neobisnuit de bland atunci cand le vorbea: “Yep, yep!…Yep, yep!...” Vocea ei avea inflexiuni duioase si era usor sa ghicesti ca ii indragea foarte mult. De altfel, ne-a marturisit ca nu are copii, in schimb ea si sotul ei au 64 de caini care sunt ca niste copii. Si intocmai ca pe niste copii, trebuie sa ii tratezi cu dragoste. Acesta a fost lucrul care m-a induiosat cel mai tare. Bucuria nestavilita a acestor caini cand au fost scosi din custile lor si au inteles ca vor alerga inhamati la sanie. Erau atat de greu de tinut in frau, se ridicau pe doua picioare, sareau bucurosi cu labele pe tine, frematau ca niste copii care ies la joaca. Apoi latraturile lor rugatoare, ce deveneau un plans schelalait, ce te implorau sa vii sa ii mangai, sa ii iei in brate, sa se simta iubiti. Treceam de la unul la altul smotocindu-le blana si mangaindu-i si doar atunci incetau din latrat si incepeau sa toarca multumiti, ca sa inceapa din nou sa latre si sa te cheme inapoi atunci cand te indepartai.

Pe sania trasa de acesti caini-copii am strabatut o padure acoperita de nea. Si ningea, ningea, ningea, iar fulgii iti intrau in ochi, ti se agatau de obraji, de pleoape, de plete. O auzeam pe Stephanie cum rade, incantata de goana saniei si nu puteam sa nu imi recit in minte niste versuri ale lui Esenin, pe care, o data invatate in anii de liceu, nu le-am mai uitat niciodata:

“Viscolul prinde colbul sa-si lepede,

Luneca-o troica, luneca repede.

Vesela-n troica, peste întindere,

O tinerete fuge cu-aprindere.

Unde mi-s oare zilele proaspete?

Dar fericirea ce-am vrut-o oaspete?

Toate pierira-n iarna salbatica,

Precum aceasta troica zanatica.”

Intr-o noapte am urcat cu telescaunul la Aurora Sky Station, pe muntele Nuolja. Mica cladire a statiei, cocotata pe varful muntelui, este locul unde “cautatorii de aurore boreale” petrec ore in sir cu ochii la cer, in asteptarea miracolului. Nu am vazut nimic acolo, in afara de profilul muntelui Lapporten in departare. In schimb mi-a placut drumul de vreo douazeci de minute, pe scaunul inghetat ce inainta cu mare lentoare deasupra brazilor si sub un cer incarcat de stele. Eram infofolite bine, de-abia ne puteam misca. Peste cele patru straturi de haine imbracaseram si costumele si cizmele care ni se dadusera la baza, astfel incat aratam si ne miscam foarte caraghios. Vantul sufla si scaunul te hatana tarandu-se pe cablu. Era o liniste deplina, ca si cand toate zgomotele lumii ar fi incetat sa mai existe. Erai doar tu si cerul si noaptea si frigul arctic.

In ultima noapte in Abisko, aurorele boreale pe care nu le-am pandit nicicand, au venit ca un cadou neasteptat. Era ora 2:00 dimineata, si ca de obicei la ora respectiva, citeam. Coborasem in living room, caci era clar ca in noaptea aceea nu mai era rost de somn. La ora 4:00 dimineata urma sa vina dupa noi un taxi ca sa ne duca la aeroport in Kiruna. Am auzit deodata galagie si strigate afara. Am deschis repede fereastra si mi-am itit capul pe geam. Ce uimire! Cerul era acoperit de artificii ceresti. Era o dezlantuire de culori ce iti taia rasuflarea. Alb si verde si rosu curgeau pe cer, ca o vopsea aruncata dintr-o pensula pe panza. Am inceput sa strig necontrolat, sa le smulg pe Monica si Stephanie din paturile lor, sa nu piarda minunea. Evantaie verzi de lumina se formau la orizont si intreaga bolta a cerului era scena unui spectacol incredibil de lumina si culoare. Am ras si ne-am bucurat toate trei vreo doua ore incheiate, fugind de la o fereastra la alta sau iesind afara cu gatul intins, pana cand a sosit taxiul. Atata a si durat, de fapt, feeria aurorelor boreale. Si atunci am inteles obsesia celor ce alearga dupa ele. Daca le-ai vazut o data ti-e sufletul insetat sa le mai vezi. Nu pot explica de ce. Sunt magice.

Si apoi, de ce acea puzderie de stele cazatoare? Ne-au insotit in noapte si in drumul spre aeroport, pe un cer luminat de o luna ireal de portocalie. Am citit apoi ca ploaia de meteori era de fapt un eveniment astronomic mult anticipat: roiul Geminidelor, un fenomen ce are loc in fiecare decembrie. Iar in seara aceea fermecata a fost punctul lor culminant: a plouat cu 50-60 de meteori pe ora, chiar dublu la un moment dat. Iar noi am fost acolo, in mijlocul spectacolului lor!

Aceasta este, in cateva cuvinte, povestea noastra de la cercul polar. Am calatorit un drum lung si am traversat un ocean pana in Abisko sa cautam cu ochii lumini magice pe cerul lui si am revenit de acolo cu sufletul pentru totdeauna luminat de ele.