De Bolivia con Amor

Bolivia este o tara a culorilor. O tara in care cerul e o fantana adanca iar pamantul un evantai de culori si esente.

M-am gandit cum sa scriu despre ea. Cronologia nu i se potriveste, iar calatoria mea atemporala nu are nevoie de perspectiva timpului. Asa incat voi descrie o Bolivie asa cum traieste in imaginatia mea, in crampeie de culori percepute din vartejul unui carusel de gand si amintire.

La Paz. Cea mai inalta capitala din lume. De cum sosesti in aeroport, masivul Huyana Potosí iti prinde ochiul cu statura lui uriasa dominand departarile. Din alte colturi ale orasului vei zari si cel mai inalt varf al lantului Cordillera Real, Illimani, acoperit de zapada. Orasul e o placinta uriasa de case scunde de caramida rosie, imprastiate in valuri in causul unor spinari de munti. Altitudinea variaza intre 3,000 m si peste 4,000 m, acolo unde se afla aeroportul. Coborand din aeroport cu masina spre oras l-am zarit in lumina splendida a diminetii, o mare nesfarsita de case caramizii cat vezi cu ochii. Locuitorii La Paz-ului se numesc paceños. Cei mai instariti traiesc in zonele de altitudine mai joasa iar cei sarmani la inaltimi. Aceasta mi-a adus aminte de unul dintre visele lui Einstein dintr-o carte draga mie, “Visele lui Einstein”, a lui Alan Lightman. Intr-o lume a calculelor exacte se determinase ca, cu cat oamenii se indeparteaza de centrul pamantului, cu atat timpul trece mai incet pentru ei. Astfel incat, in dorinta de a fugi de timp si a trai mai indelungat, oamenii au inceput sa locuiasca la inaltimi. Pe muntii cei mai inalti, cat mai departe de centrul pamantului. Cei mai bogati au mers si mai departe: si-au construit case pe piloane imense ce se inaltau la nori, de unde nu coborau decat rareori pe pamant, pentru cele necesare. Si totul pentru a-si prelungi viata cu farame de timp.

Intr-un La Paz nerelativist, o multime de caini reclama strazile orasului. Ele le apartin, ca si noi, turistii colorati, foarte vizibili in masa indigena de locuitori. Cainii sunt buni si te urmeaza o vreme persistent, probabil din curiozitate. Pana cand intri pe teritoriul altor caini, ce se vor tine egal dupa tine si aparent fara nici un alt interes. Cholas paceñas coloreaza tesatura pestrita a strazilor. Sunt femei trupese, de origine Aymara sau metisa, imbracate cu fuste lungi voluminoase si bogat colorate, numite polleras. Nelipsita palarie de fetru ca o oala micuta cu fundul in sus li se mentine pe cap intr-un surprinzator echilibru, fara alta sustinere. E rezultatul unor ani de antrenament si mandria de a imbraca straiul traditional. Isi poarta copiii sau poverile in spate, cu un sal infasurat in jurul trupului. Sunt femei foarte demne, putin prietenoase. Nu te privesc in ochi si se indigneaza vehement daca vrei sa le fotografiezi. Una dintre ele a vrut sa arunce manioasa cu o rosie in mine cand am vrut sa o surprind pe ascuns, de departe, intr-o fotografie.

Si am inteles ca locuitorii acestui oras vor sa continue sa isi duca traiul fara interferenta curioasa a turistilor din afara, ce navalesc in lumea lor ca sa participe la un circ colorat. Isi invata pruncii aceeasi lectie. Copiii pleaca capul sau intorc privirea cand ne vad pe strada. Sunt neincrezatori in ceea ce noi, oamenii din afara acestei lumi, le putem aduce. Am oferit un pachet de biscuiti unui copilas sarman ce se juca pe strada, langa sora lui. L-am intrebat frumos daca vrea “una galleta” si a negat incurcat cu capul.

La Paz este o lume a contradictiilor. Intr-un oras de oameni sarmani, toata lumea isi lustruieste pantofii. Lustruitori se gasesc la fiecare colt de strada si au mereu de lucru. Cholas asezate direct pe trotuar, in fata marfii pe care o vand, vorbesc la celulare. Exista WI-FI in fiecare hotel si restaurant existent. Inscriptii glorioase cu Che Guevara, ucis in Bolivia langa Santa Cruz, abunda pe zidurile caselor aproape in majoritate neterminate. Iubirea pentru presedintele Evo Morales este de asemenea scrijelit afirmata pretutindeni.

Majoritatea sufletelor de aici au un trai foarte modest si lipsit de stralucire. Si totusi, la caderea noptii orasul se aprinde in fieste zgomotoase. Locuitorii lui se transforma, in puterea intunericului ies la iveala in costume colorate si lucitoare, prefacuti in personaje blande religioase ori purtand masti fioroase si imens disproportionate pe trupurile lor scunde. Strazile sunt in fierbere, blocate de multimea pestrita si inzorzonata. Nu poti dormi. Zidurile subtiri ale hotelului si geamurile largi ce dau in strada invita toata larma si tumultul inauntru. In prima noapte te intrebi ce se sarbatoreste astazi. Oamenii nu stiu sa raspunda, sau iti dau raspunsuri diferite. In a doua la fel. In a treia asemenea dar nu te mai intrebi. Intelegi ca fiecare zi e prilej de fiesta, ca intelesul motivului s-a pierdut demult. Ajungi sa si dormi cu freamatul strazii in ureche. E un mod de existenta paceña.

Pe strazi se vand de toate: oale-palarii, amintiri, tricoturi, mancare, chibrituri in cutii imense in care ghicesti chibritul cat degetul mijlociu. Se vand painici proaspete cu coaja crocanta puse de-a valma in cosuri mari de nuiele. Nenumarate soiuri de alune crescute in movilite colorate pe tarabe. Se vand pufarini imensi cat pumnul. Fructe diverse la fiecare pas pe strada.

In restaurante se mananca bine si se bea vinul rosu traditional: Campos de Solana. Nu sunt decat turisti la mese in restaurante. Toti sunt bine dispusi, cu obrajii aprinsi de entuziasm sau de soarele si vanturile altitudinii ridicate. Altii, veniti de curand, au ochii aburiti si pasul nesigur al celui atins de soroche (rau de altitudine). E plin de turisti si pe strada, unii deveniti din turisti localnici, cum aveam sa aflu cand am schimbat cateva vorbe cu unii.

Imi vine in minte tanarul francez ce torcea pe trotuar la soare pe Calle Sagárnaga, denumita “The Gringo Alley”, strada turistilor. Un lungan desirat, fericit de caldura amiezii. Mi-a spus ca La Paz este “génial”, ca Salar de Uyuni este “génial” si ca Bolivia este “génial”. Se pare ca ii placea cuvantul insa sunt de acord cu el. Bolivia este “génial”.

In caruselul gandurilor mele a ramas si Ernesto, soferul de taxi care ne-a dus la site-ul arheologic Tiwanaku, la 71 de kilometri de La Paz. Ne-a purtat mult pe stradute marginase si prafuite din periferiile La Paz-ului, apoi pe cele si mai incarcate de colb ale orasului invecinat El Alto. Ne-a pus muzica ce a starnit amintiri: Scorpions si melodia “Dust in the wind” a grupului Kansas. Si ma gandeam, in ritmul ei, ca totul in jurul meu era cu adevarat “pulbere in vant”…

Crampeie de culoare ramase in amintirea mea.

Viernes de solteros, vinerea holteilor. Noaptea explodeaza intr-un maraton de bautura si muzica. Barbatii singuri isi ineaca amarul in bere si chufflay, un amestec de singani si limonada. La colturi de strada perechi ascunse de intunericul noptii se inlantuie in imbratisari fierbinti.

Sculptorii in lemn din Plaza San Francisco. Copiii si porumbeii din parcul din fata catedralei San Francisco. Mi amigo Xavier, receptionerul hotelului nostru, un om bun cu o fata lata si un zambet rotund, amabil si indatoritor sa ne faca sederea cat mai placuta. Cafeaua neagra a fiecarei dimineti servita la etajul patru al hotelului nostru. Serile petrecute in doua, langa un pahar de vin rosu, intre povestiri si amintiri dulci-triste la etajul doi in restaurantul asiatic, pustiu.

Naomi si bautura ei de culoare zmeurie cu esenta de scortisoara si-au facut de asemenea loc in amintirile mele. Intr-o plimbare prin oras pe Calle Jaén, o strada coloniala cu cladiri colorate si balcoane sculptate in lemn, ne-am adapostit de o mica ploaie venita pe neasteptata, in cafeneaua curata a unei fete tinere si frumoase. Naomi. Un zambet fermecator si ochi mari si negri veniti parca din tara celor “O mie si una de nopti”. Am comandat de pe meniu porumb cu scortisoara si ne-am trezit cu pahare pline de o bautura calda si aromata.

Valle de la Luna la 10 kilometri de La Paz, in care ploile secolelor au erodat muntele transformadu-l intr-un desert plin de stalagmite.

“Imnul La Paz-ului”, versuri incepute in gluma intr-o masina ce ne purta de la un capat la celalalt prin metropola andina. Scrise cu greutate printre hartoape in carnetelul meu de impresii, cu o caligrafie saltareata pe care mi-a fost si mie greu sa o deslusesc. N-am vrut sa schimb nimic, nu am mutat nici o virgula. Am vrut sa ramana asa cum am simtit atunci, cand sufletul imi era preaplin de frumusetea acestui oras al misterelor.

Imnul La Paz-ului

In La Paz Mergem la pas Cu miros de fum in nas.

Caini pierduti pe strazi hai-hui Cu priviri triste si sui In alai bland-prietenos Ne urmeaza credincios.

Cholas cu-ale lor copii Si cu oale-palarii - Curcubeuri de culori Pentru noi, cei trecatori.

Straniu este-acest oras Si sarac, si nevoias. Pentru noi, cei de departe Este-o lume asa aparte...

Langa ceruri rasturnat Peste munte revarsat Roata vietii lui se-nvarte De milenii multe, multe...

Oameni cu-obraji aramii Si in ochi cu focuri vii Locuiesc acest oras Din adanc de timp incas.

Ma intreb privind contur La enigma dimprejur De traiesc prezent sau vis Intr-un colt de timp inchis.

Cuvantul Zilei, jocul fanteziei cu prietenii. In fiecare zi un cuvant si imaginatia fiecaruia ca sa-l transforme intr-o poveste. Eu il prefaceam in versuri. In Bolivia, fiecare cuvant e o poezie. Cuvantul Zilei, o poezie pe zi.

Uyuni. Un oras care aproape ca nu exista. Desert, colb, caini si copii ai nimanui vagabondand pe sinele de cale ferata, impietrite parca de veacuri. Ca intr-o gara a unui ultim stop. Si totusi, trenuri fantoma se aud suierand in noapte, venind de niciunde si pierzandu-se in negura si neant. Copaci plumburii, cu crengi si frunze fara culoare, in intregime acoperiti de praf. Am senzatia ca daca ai sufla peste ei s-ar transforma intr-o movilita de cenusa.

Oameni reali. Raúl, Jael si catelusa Lady, ce ne-au lasat cu masina la marginea orasului si a timpului, in Cimitirul Trenurilor pe care ploile si rugina le mananca domol. Ne-au promis ca se intorc dupa noi la apusul soarelui.

Peisaj desertic in Cementerio de Trenes. Un pustiu rece de pulbere cat vezi cu ochii, pe care pungi monocrome de plastic, agatate de smocuri pitice de iarba creaza o alta flora. Un taram bizar desprins dintr-un SF. Scheleturile trenurilor consumate de boala ireversibila a ruginii se lafaiesc acum in lumina dulce a apusului. Cauciucuri orfane si imbatranite presara pamantul. Un vant rece umfla multimea de pungi ce raman insa tintuite ţărânii. Trei fetite se hâţâna pe un balansoar dogit. Un fotograf mai in varsta, incarcat cu un trepied si aparatura grea, se afereaza sa le fotografieze, fericit de captura lui. Facem fotografii fascinati de lumina aurie ce cade minunat pe acest decor de film. Fetitele se iau dupa noi si ne roaga chicotind sa facem poze cu ele. Sunt copiii orasului Uyuni, un loc care aproape ca nu exista.

La caderea soarelui ne intrebam daca Raúl si Jael or fi uitat de noi sau ba. Eu stiu ca nu au uitat, am simtit ceva in oamenii acestia necunoscuti ce m-a facut sa le acord increderea mea. Au si refuzat banii nostri cand ne-au lasat acolo: “Nu, nu. Ne platiti dupa.” Am insistat sa-i primeasca. Da, uite-i acolo, asteptand cuminti in masina, cu catelusa in brate, desi am intarziat, vrajiti de irealul locului. Mi-am zambit in gand. “Uite-ma in acest pustiu de sfarsit de lume, in care cat vezi cu ochii e praf gros si pungi de plastic crescute in tarana. Ce abis, ce nimic in jur. O plimbare intr-un parc cu flori colorate nu m-ar aduce niciodata la starea aceasta mentala de fericire fara intrebari.”

In Uyuni hotelul nostru se decupeaza impunator pe cerul gri. O cladire cu trei etaje, mare si galbena. E singura pata de culoare in cenusiul din jur. Samay Wasi e numele lui, inseamna Casa de Descanso in limba quechua (Casa de Odihna). Samay Wasi. Repet numele caci imi place muzicalitatea lui. Pe hotelier il cheama tot Xavier. Un barbat tanar cu obrajii arsi de vant.

In zorii zilei suntem gata de plecare spre Salar de Uyuni si desert. Calatorim intr-un Land Cruiser, ale carui roti le-am botezat cu bere la plecare, pentru noroc si drum bun. Pe soferul nostru il cheama Pavel. Este un baiat tanar care nu vorbeste deloc, doar conduce mut, cu ochii fixati inainte. In stanga, o linie de cale ferata singuratica taie intinsul in doua. N-am vazut nici un tren pe ea in cele doua zile in care ne-a tinut companie. Il intreb pe Pavel daca e functionala si imi spune ca da, doar marti si joi calatoresc trenuri de persoane pe ea. Curios, as fi putut sa jur ca azi noapte zgomot si suierat de tren m-au trezit din somn.

Salar de Uyuni se intinde alb si complet plat pe o suprafata de 10,000 de kilometri patrati. E o priveliste fascinanta si unica pe Pamant. Acum e uscat si seamana cu un fagure imens datorita placilor de sare ce il acopera, aproape toate in forma de poligon cu cinci sau sase laturi, identice intre ele ca forma si dimensiune. Cand ploua, suprafata lui se acopera cu un strat subtire de apa in care se reflecta norii si azurul cerului. Este oglinda cea mai mare pe care a produs-o vreodata Pamantul si crezi ca te afli in cer, sau intr-un rai terestru.

In Colchani, mica asezare situata la 3653 m altitudine, se prelucreaza sarea adunata din Salar. Un barbat cu trasaturi aspre ne explica grabit procesul de prelucrare. Sarea este adusa umeda in mica incapere intunecoasa in care ne gasim. Lemnul numit tola este folosit la arderea ei, 150 kg sunt uscate in 30 de minute. Apoi se macina, se impacheteaza si se distribuie pentru vanzare. Opt oameni lucreaza aici si se produc 5000 kg de sare pe zi.

Langa mica fabrica de sare tarabe impopotonate freamata de culoare. Se vand amintiri, majoritatea in forma de statuete de sare intruchipand llamas de diferite marimi.

Dupa cateva ore de taiat desertul alb in doua, ajungem in inima lui la Isla Incahuasi sau Isla Del Pescado, dupa numele mai cunoscut. Aceasta insula ca si altele, izolate, ce presara Salarul, sunt ramasitele unor vulcani inghititi in timp de transformari geologice petrecute cu zeci de mii de ani in urma. Daca ierti multimea de turisti ce pateaza puritatea locului, insula e o oaza de acalmie in mijlocul unui ocean alb, la fel de calm. Cactusi gigant, unii purtand o floare la butoniera, domina locul cu privirea semeata atintita catre departari. Simt ca prezenta noastra acolo e o intruziune in tainele adanci ale naturii.

Noaptea ne oprim si dormim la gramada intr-un hotel de sare, in care totul, si paturile, si mesele incaperii in care se serveste mancarea, si scaunele si solul pe care il calcam sunt sare in diferite forme.

Noptile in Salar… Nu cred ca am vazut ceva mai frumos ca cerul emisferei sudice, privit de la 4000 m altitudine. Bateau vanturi aspre pe platou si eram infofoliti bine cand am iesit in noapte. Doar ochii erau descoperiti si am asteptat cateva minute sa ii adaptam la bezna totala. Apoi i-am deschis, si ce splendoare… Mi-am lasat capul pe spate, mi-am intins bratele si am cazut in cerul adanc, “din stele in singuratate”, ca in versurile lui Rilke. O cadere libera in abisul nesfarsit al Universului.

Ziua care a urmat ne-a purtat pe langa granita cu Chile in vecinatatea Vulcanului Ollagüe, printre lagune colorate pe suprafata carora flamingo roz isi plimbau eleganta. In zonele cu pereti stancosi am vazut viscachas, animalute sprintare ce seamana mult cu iepurasii. Asteptau turistii sa le dea de mancare si ni s-a spus ca le plac merele. Dar cand le-am aruncat, de curiozitate, un biscuit, a fost foarte apreciat asa incat rapid pachetul meu de biscuiti le-a revenit atat lor, cat si unor soricei minusculi ce se pare ca convietuiau in buna intelegere cu viscachas.

La Árbol de Piedra, o stanca in forma de copac sculpatata de vanturi si ploi, ne-am oprit pentru fotografii. Parea o pictura de Dali, asa cum crestea din pamantul gol si abatut dintr-o parte de o rafala puternica. Gardianul locului, un barbat viguros ce locuia singur intr-o mica casuta de piatra pret de o saptamana pana venea altcineva sa-l inlocuiasca, m-a placut si a inceput sa ma curteze prin vorbe. A inceput siret cu intrebarea daca imi place Bolivia si a trecut imediat la alta, daca imi plac barbatii Boliviei. I-am raspuns, simuland naivitate, ca oamenii Boliviei sunt foarte buni si primitori. Atunci m-a intrebat direct daca mi-ar place sa am un prieten bolivian. I-am raspuns, dezarmant, ca in facultate am avut colegi din America de Sud, unul chiar din Bolivia, care mi-au fost prieteni buni, si din ale caror povestiri am invatat multe lucruri frumoase despre tarile acestui continent. Ca descopar cu surprindere o Bolivie plina de culoare, care din pacate nu este cunoscuta lumii asa cum s-ar cuveni. A devenit deodata serios si a spus: “Sí, mi país es muy hermoso…”

La 4850 de metri altitudine ne-am invartit prin aburul dens al gheizerelor de la Solar de Mañana. De aici peisajul a devenit desprins parca de pe Marte, doar cerul albastru trada apartenenta la planeta noastra. Am colindat cu mintea catre intinderile reci si nesfarsite ale Patagoniei la care visez de o vreme si mi-am imaginat ca acolo nu e cu mult diferit de aici.

Cuvantul Zilei: condor.

El Condor Pasa

Un condor Plutea in zbor Intr-un dans ametitor. Beat de-azur Si-ndragostit ondorul nostru s-a oprit Pe un nor in cer pitit. El si-a zis, privind in jos: "Viata e un vis frumos De-o traiesti asa cum vrei Cu iubire si temei. Sufletul in libertate Cu o inima ce bate Este bunul cel mai mare Daruit la fiecare. Nu te-opri din calea ta Fii tu insuti - vei vedea Fericirea-ti apartine De-o pastrezi cum se cuvine."

Potosí, 4090 m altitudine, cel mai inalt oras din lume. In apropiere, muntele Cerro Rico se profileaza tuguiat la orizont. Totul a inceput aici, cand la inceputul secolului XVI in maruntaiele lui s-au gasit zacaminte masive de argint. Mine au fost imediat sapate si o productia prospera a inceput, vase incarcate cu argint luand masiv drumul Spaniei. Pret de cateva secole orasul a cunoscut bunastare si stralucire, zeci de biserici si catedrale au fost construite, numele Potosí fiind sinonim cu bogatia. S-a construit aici Casa de la Moneda, unde pe parcursul a doua secole s-au batut aici monede cu ajutorul unor instalatii complicate, rezultatul unei adevarate arte ingineresti, trimise din Europa si asamblate local. Dar zacamintele de argint ale muntelui Cerro Rico au secatuit iar bogatiile existente ale orasului au fost supte de Spania si tarile Europei. Potosí a decazut in saracie si uitare.

Casa de la Moneda a devenit muzeu, cel mai proeminent al Boliviei. Iar unii spun ca marca de Potosí (literele PTSI suprapuse una peste alta) este originea semnului dolarului ($).

Astazi, orasul numara nu mai mult de 10000 de suflete. Familii de mineri isi duc aici existenta nevoiasa si isi trimit copiii de la varste fragede in maruntaiele pamantului sa dibuiasca in ele ramasite de argint.

Sucre, capitala constitutionala a Boliviei. Un oras alb, frumos si curat, cu parcuri largi si copaci jacaranda incarcati de flori violet. Mi-a ramas in amintire in special datorita vizitei la un orfelinat, casa a 40 de copii de la nou nascuti pana la varsta de 5 ani. Am fost uimita de curatenia si frumusetea locului. Alaturi de un personal tanar, maicutele Delia si Clementina din Argentina aveau grija de sufletele abandonate ale acelor pui de om. Contactul nostru a fost Nela, o localnica cu un spirit patrunzator si o mare bunatate in ochi. Isi voluntaria timpul sa aiba grija de cele cateva orfelinate din zona, care supravietuiesc numai datorita generozitatii turistilor. Am vrut sa donam bani, insa ea ne-a luat pe toti la piata, sa facem cumparaturi pentru cele necesare: lapte praf, biberoane, scutece, fructe si doua gaini mari proaspete, ca sa manance copilasii supa in ziua aceea. Nu voi uita niciodata spusele unui turist in varsta, care ni s-a alaturat cu generozitate: “Eu vad lucrurile asa: daca plec cu acest dolar acasa, nu voi face nimic cu el. Nu are valoare, nu are importanta. Aici insa, el poate insemna hrana pe o zi a unei persoane.”

Copacabana, localitate pitoreasca pe malul Lacului Titicaca. Lacul are cele mai albastre ape pe care le-am vazut vreodata. Oraselul are o viata a lui, idilica si de pasaj, nu e un loc unde ramai. Treci pe aici si mergi mai departe, spre alte zari. In port, cativa hippies din Argentina lancezesc tolaniti la soare. Au chipuri frumoase sub pletele murdare si neingrijite. Unul dintre ei e chiar din Patagonia. Ma intreb ce cauta aici, ce vant i-a adus. Da, poate chiar vantul i-a purtat in acest colt de lume. Ne spun nepasatori ca vor fi aici si in decembrie, cand valuri ca ei, din toata lumea, vor veni sa participe la celebrarea pe Insula Soarelui a intrarii omenirii intr-un nou ciclu spiritual, marcat de respect pentru Pachamama (Mama Terra), sfirsitul capitalismului si al Coca-Colei.

De pe Cerro Calvario privim un minunat apus de soare. La Observatorio Astronomico Horca del Inca urcam intr-o dupa amiaza sa contemplam de sus orasul. Pastratorul locului e un om jovial, ce ne intampina calare pe magarusul lui, Ambrozio. Trebuie sa ii platim trecerea si drept rasplata ne pozeaza cocotat pe micul animal, cocosat sub povara. Stapanul e guraliv si incepe sa ne spuna cu mandrie ca numele lui (si aici vocea ii devine rasunatoare) este Natalio Alcarón Cintirroca, si ca este “descendente de los Incas”. Se faleste ca e mare artist, sculptor in piatra. Ma invita in casuta lui sa imi arate creatile. Sunt ingeri si cai grosolani din ghips crapat pe alocuri. Ma intreaba daca nu vreau sa cumpar o “sculptura” si ii multumesc spunandu-i ca nu mi-ar incape in bagaj. Ii dau o bancnota de 50 de bolivianos si imi multumeste cu vorbele: “Que dios te lo pague doble.” (Dumnezeu sa te rasplateasca indoit.).

Intr-o zi frumoasa si senina inchiriem un vas cu motor care ne duce pe Isla Del Sol. Pe insula locuiesc cateva sute de familii ce traiesc din pescuit si munca pamantului. Terenul este arid si stancos, ars de un soare puternic si maturat de vanturi fara oprelisti. Sunt multe ruine incase pe insula, datand din secolul XV. Noi strabatem La Ruta Sagrada de la Eternidad del Sol ce-mi pare ca suna atat de frumos…(Drumul Sacru al Vesniciei Soarelui). Drumul e inundat de soare si de o parte si de alta, de albastrul cel mai albastru al apelor lacului. In mica asezare Challa Pampa ne iese in intampinare un barbat in varsta ce ne opreste cu chef de vorba. Ne spune ca il cheama Eusebio Mamane Tetenuane, ca are 80 de ani, ca s-a nascut pe insula si ca nu a parasit-o niciodata. Ca aici va muri. Ca vrea sa ii facem fotografii pe care sa i le trimitem apoi din Canada. Si spunand acestea, isi ridica palaria de pai cu un gest de salut larg. Asa l-am pastrat in cadru, intr-una dintre fotografiile mele.

Cuvantul Zilei: norul.

Norisorul

Pe al cerului covor Un nor, Calator, S-a oprit un pic din zbor. L-am privit Si mi-a zambit C-un suras usor grabit. "Sunt un nor Trecator De-ntrebari Aducator. Insa acum eu voi pleca

'Ncetisor spre lumea mea. Stai aici, ramai cu bine, Fericirea e in tine. Sufletul senin sa-ti fie Ca o dulce poezie".

Si peste toate acestea, amintirea unui prieten de suflet din anii studentiei mele. Venit de departe, avea nostalgia tarii natale si a familiei lasate in urma. Il ascultam fascinata cand imi vorbea de patria lui, cu abur de lacrimi in ochi. Parea atat de departe, de inaccesibila, de pierduta in lume. Eram uimita, caci pe atunci traiam intr-o tara in care patriotismul era vociferat la nivel inalt si impus noua, celor nascuti acolo. Tocmai de aceea n-am simtit niciodata un sentiment atat de profund, atat de viu pentru pamantul natal, asa cum era cel care inunda sufletul lui.

Odata a plecat in vizita sa-si vada familia si prietenii. S-a intors cateva saptamani mai tarziu si mi-a adus trei carticele, micute cat jumatate de deget. Doua rosii si una albastra, le pastrez si acum in sertarul noptierei mele: “Para El”, “Para Ella” si “Amistad” (“Pentru El”, “Pentru Ea” si “Prietenie”).

Iti amintesti? Mi le-ai daruit cu cuvintele: “De Bolivia con amor.”

Prietene drag, aceasta calatorie iti este dedicata tie.